Interviu 18 Feb 2018
in Analize & interviuri

Cătălin Bodîrlă: ” Orice aș fi făcut în viață nu cred că aș fi avut atâtea satisfacții!”

Cătălin Bodîrlă: ” Orice aș fi făcut în viață nu cred că aș fi avut atâtea satisfacții!”

Cătălin Bodîrlă, multiplu campion mondial, european și național de Kempo are o poveste de viață fascinantă care se poate transforma oricând într-un roman sau într-un scenariu de film.

A fost jucător de hochei în prima ligă din țară mai bine de cinci sezoane, într-o perioadă în care acest sport era foarte practicat. A luptat pentru România la Campionatul European de Wushu, imediat după Revoluție, și s-a întors din Italia cu medalia de bronz la gât. A practicat boxul și a urcat în ring alături de nume mari, însă consacrarea a venit după ce s-a apucat de Kempo. Cătălin Bodîrlă, multiplu campion mondial, european și național are o poveste de viață fascinantă care se poate transforma oricând într-un roman sau într-un scenariu de film. De-a lungul timpului, Cătălin Bodîrlă i-a protejat ca personal security pe celebrii actori Robert De Niro, Wesley Snipes și Andy Garcia. Cătălin a călătorit pe tot pământul și a fost decorat cu Ordinul Meritul Sportiv de către președintele României, Traian Băsescu.  Într-un dialog fascinant cu jurnalistul Edward Stănescu, legenda Cătălin Bodîrlă  își spune povestea în exclusivitate pentru fanii Știința București.

Hai să pornim cu povestea ta de la început. Cum te-ai apucat de sport?

Îți dai seama că povestea a început în copilărie. Casa părintească era la 300 de metri distanța de Baza Sportivă Voinicelul. Mă jucam pe-acolo și aveam ceva înclinații spre sport. Îmi aduc aminte că era sala de Judo acolo și profesor era domnul Dan Deliu. Ce-ți povestesc se întâmpla prin ’82-’83. Era o perioadă în care antrenorii mergeau prin școli și făceau selecții. Se punea mare accent pe acest lucru. Am ajuns la domnul Deliu la sală și am primit un carnet portocaliu ”Voinicelul”, unde erau trecute mai multe sporturi. Evident, eu eram bifat doar la judo, dar credeam că trebuie să bifez mai multe. Și uite așa m-am dus la domnul Eduard Pană – antrenor de fotbal – și apoi m-am dus la hochei. O perioadă am mers în paralel. Mai ales în vacanțele de vară. Acesta a fost începutul.

„Eram avid de victorie. Am avut mereu o ambiție foarte mare.”

Cum arătai când erai mic?

Eram micuț, slăbuț și mai mereu mă băteam pentru ultimul loc ca fizic (râde cu lacrimi). Acest lucru cred că m-a influențat foarte mult în carieră pentru că mereu am tras foarte tare să demonstrez...

Ce calitate vedeau antrenorii tăi la tine?

Eram foarte încăpățânat. Și îți dau un exemplu. Dacă mă punea să evoluez pe un post anume, făceam tot posibilul să câștig. Eram avid de victorie. Am avut mereu o ambiție foarte mare.

„Lumea de-atunci era mult mai relaxată. Prieteniile de-atunci erau mult mai puternice.”

Povestește-ne despre copilăria ta.

Să știi că m-a influențat foarte mult perioada aceea. Aici, în spatele Școlii 75, exista o unitate militară care avea un parc special amenajat pentru instrucție. Erau obstacole, tot felul de scări pe care trebuia să te urci și noi ne jucam foarte mult acolo. Ne lăsau oamenii, n-aveam nici un fel de probleme. Mi se pare că lumea de-atunci era mult mai relaxată. Eram toți într-o frăție nedeclarată. Cred, de asemenea, că prieteniile de-atunci erau mult mai puternice. Probabil ne uneau și lipsurile, n-am idee. Eram cu adevărat o echipă. Am rămas de-atunci prieteni până în ziua de azi. Cu mândrie recunosc că eu sunt o persoană care nu prea își pierde prietenii.

Uite tot în copilărie am văzut motto-ul după care m-am ghidat în viață. Am învățat la Școala 69 și acolo era scris mare pe pereții sălii de sport dictonul latin „Mens Sana in Corpore Sano”. Am aflat traducerea și mi-a intrat în cap. Baza educației la romani era sportul. Acest lucru m-a influențat foarte mult în viață.

Ce îmi mai aduc aminte din copilărie este că pe la 13-14 ani am început să fac drumeții montane. Chiar recent am făcut cu Ștefan Dediu și cu Ștefan Gheorghiță (medaliat olimpic la lupte libere) un traseu și am urcat până la cota 2000. A fost un fel de marș forțat. Cam în două ore și puțin am ajuns acolo.

Dar cum era tratat sportul în România când erai tu copil?

Să știi că atunci se punea foarte mult accent pe sport la noi în țară. Nu conta că practicai box, fotbal, oină. Toate sporturile erau importante.

Când a venit pasul spre kempo?

Până la Kempo a fost cale lungă. În liceu m-am dus mai întâi la box și am continuat cu hocheiul. Datorită exercițiilor și sportului, în general, am început să mă dezvolt fizic.

Povestește-ne despre capitolul box.

Am cunoscut pe cineva care era la box și așa am ajuns la antrenamente. Am ajuns la Clubul Sportiv Metalul, unde unul dintre partenerii mei era Valentin Barbu (n.a. vicecampion european de box). Eram la aceeași categorie. El a urmat cariera aceasta în box și a ieșit de nenumărate ori campion național alături de Dinamo, apoi a cucerit Centura de Aur. Un băiat deosebit. Îmi aduc aminte că în 1990, eram în armată pe vremea aceea, am fost invitat la un meci al lui la Polivalentă. Și la un moment dat i-a spus antrenorului – era pregătit de maestrul Cristea – „l-ai adus pe Cătălin să mă ambiționeze?” A fost ceva foarte fain că un boxeur de carieră mi-a recunoscut valoarea. Boxul este un sport care m-a influențat tot timpul. L-am practicat aproximativ cinci ani și am boxat doar la Metalul.

Am lucrat cu trei antrenori: Badea Virgil (n.a. fost campion european – tatăl lui Bad Boy Badea),  maestrul Dinu și maestrul Cristea. Ultimul dintre ei s-a implicat cel mai mult în pregătirea mea. L-am prins pentru o scurtă perioadă și pe domnul Gheorghe Simion.

 

Depănăm amintirile cu viteză. Întrebările se leagă de la sine și curg ca mărgelele pe șirag. Cătălin este zâmbitor și soarbe din cana de cafea, retrăind la maximum fiecare moment.  

 

Știu de cariera ta remarcabilă de hocheist. Dacă îmi aduc bine aminte ai jucat liniștit vreo patru-cinci sezoane în prima ligă.

Am început hocheiul la CSS2, apoi am ajuns la Triumf. Făceam antrenamentele pe fostul patinoar Mihail Flamaropol.  Era o plăcere. De la Triumf am ajuns la Sportul Studențesc și am evoluat în prima ligă vreo patru-cinci sezoane. Eram fundaș dreapta și trebuia să depun foarte mult efort. Sunt multe amintiri strânse. 

Ajungem la capitolul arte marțiale...

După Revoluție m-am apucat de Kempo. Îl cunoșteam din cartier pe actualul președinte al Federației de Kempo, domnul Amatto Zaharia, și am auzit că are o clasă de arte marțiale într-o sală de la Școala 195.  Aveam cam 20 de ani pe vremea respectivă. Când m-am apucat de Kempo m-am regăsit. Sensei Amatto a promovat tot timpul full contactul și a fost mereu de părere ca un sport complex de lupte trebuie să aibă elemente de contact. Am fost foarte încântat, am regăsit elementele din lupte, box și judo. Dintre toate sporturile de contact, ce am început oficial a fost Wushu. Am ieșit campion național, apoi am plecat la Campionatul European din Italia unde am luat medalia de bronz. 

A existat vreun moment în cariera ta sportivă când te-ai gândit să renunți?

Drept să-ți spun, nu. Nu mi-am imaginat viața niciodată fără Kempo.

 

Prieten foarte bun cu un baschetbalist. „Bogdan Feodorof, Feo, cum îi spuneam noi, a fost mai mult decât un frate pentru mine. Moartea lui m-a influențat foarte tare.”

Dar daca te uiți așa în spate care crezi că a fost cel mai greu moment al tău?

Primul moment mai delicat din viață a fost când mi-a murit un foarte bun prieten, Bogdan Feodorof. Feo, așa cum îi spuneam, practicase baschetul la domnul Săndulache. Un prieten care a fost mai mult decât un frate pentru mine. A fost alături de mine tot timpul și m-a sprijinit mereu, indiferent de situație. Eram în clase paralele la școală, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit. Eu la rândul meu l-am influențat să lucreze mult pentru că avea în jur de 1,95 metri și era slabuț. Îmi aduc aminte că ajunsese la un moment dat să aibă 120 de kg, fără pic de grăsime...numai masă musculară. Moartea lui m-a influențat foarte tare. Nu m-am lăsat de sport și nici nu m-am gândit la acest lucru, dar m-am închis în mine și nu prea mai aveam chef de nimic. M-a încercat profund...

 Schimbăm registrul. Dacă ar fi să alegi un moment fericit din sport, care ar fi acela?

Dacă nu m-ai întreba din sport, ți-as spune că momentele cele mai fericite din viață au fost când s-au născut copiii mei. Cel mai fericit moment din sport este clar în 2007, atunci când am devenit campion mondial pentru prima oară. Eram la Budapesta și era prima mare finală pe care o disputam. Tot turneul avusesem numai adversari tari. În finala mare am întâlnit un cecen, reprezentant al Rusiei. Un adversar foarte puternic, care era cotat cu 70% sanșe să ma învingă prin knock-out. Avea o lovitură de low-kick extrem de puternică. Cel mai mult m-a impresionat că după anunțarea câștigătorului, a venit la mine, aveam mâinile scoase din mănuși și din bandaje, mi-a pupat mâna, m-a ridicat și m-a plimbat așa pe sus în fața spectatorilor. Și acum se face pielea de găină pe mine. Ne-a impresionat pe toți! Cam acesta a fost un moment senzațional din cariera mea.

Că ziceai de low-kick.  Care este lovitura ta preferată?

Am câștigat multe meciuri prin forța și acuratețea loviturii de uppercut de dreapta. O întâmplare foarte faină a fost când Geo Păcurariu, luptător în Bellator (n.a. al doilea cel mai tare turneu de MMA din lume, după UFC) a declarat că uppercutul de dreapta l-a învățat de la Cătălin Bodîrlă. Pentru mine este o mândrie să fiu menționat de astfel de nume mari.

Ți-a fost frică vreodată înaintea unui meci?

Nu cred că vorbim despre frică, vorbim despre emoții. Da, înaintea meciurilor am emoții! În rest, îți dai seama că frica aceasta este estompată după atâția ani de lupte, box și hochei. Îmi aduc aminte perfect când am intrat pentru prima oară la un meci oficial de Wushu. După ce m-au strigat la megafon, am simțit o emoție puternică în stomac.

Cu toate astea cred că și sportivului desăvârșit Cătălin Bodîrlă îi este frică de ceva... Dacă ai alege trei lucruri, care ar fi acelea?

Singurul lucru de care îmi este frică este să nu primesc vreo veste proastă despre cei dragi. Aceasta este frica mea. Am trei surori, sunt căsătorit, am doi copii. Îți dai seama că la cei dragi mă gândesc mereu. În rest nu prea mi-e teamă.

Cum pregătești un meci?

Dacă este posibil studiez foarte atent adversarul. Dar îți dau un exemplu. La Campionatul Mondial de la Sankt Petersburg din 2013, unde am și câștigat medalia de aur, nu prea am avut timp să studiez adversarii pentru că nu știi cum se vor succede. Nu mai ai timp să te gândești la multe lucruri. Acolo, pe saltea, ești tu cu tine și trebuie să dai tot ce ai mai bun.  Am aflat ulterior că azerul din semifinală fost medaliat la lupte libere, iar în finală luptasem cu un cecen fost campion mondial...acestea erau detalii pentru mine. Am fost de trei ori la Sankt Petersburg si de două ori am câștigat turneul și o dată am pierdut în semifinale. Cu mâna pe inimă îți spun că a fost o experiență extraordinară.

Dintre toți luptătorii pe care i-ai întâlnit în carieră și mă refer aici la japonezi, ceceni, azeri, ucrainieni, ruși care ți s-au părut cei mai bine pregătiți?

Cecenii mi se pare foarte bine pregătiți. Naționala Rusiei de Kempo este formată exclusiv din ceceni. Au o școală foarte bună, dar și genetic sunt construiți pentru luptă. Luptătorii care provin din țările din jurul Munților Caucaz sunt foarte buni și foarte puternici. Au o determinare ieșită din comun.

”Să te respecți pe tine însuți, respectându-i pe ceilalți. Acest lucru îți va crește pofta de sport și de antrenament.”

Minutele de înregistrare se strâng din belșug, însă nu te-am întrebat nimic despre capitolul Știința București.

Am ajuns la Știința București în urmă cu patru-cinci ani, exact când s-a înființat secția. Am reușit aici cele mai înalte performanțe și sunt extrem de mândru de colegii mei. Despre Alex Irimia, colegul meu de echipă, am o poveste care sigur o să-ți placă.

Nu mai sta pe gânduri și spune-o. Abia aștept să o aud...

Pe Alex Irimia (n.a multiplu campion, legitimat la CSU Știința București) l-am văzut la fosta sală de box a clubului Metalul. Am văzut la el pasiunea pe care o punea în lovituri și determinarea de care dădea dovadă și mi-a atras atenția. M-am dus la el și l-am întrebat direct: „Vrei să faci ceva mai mult decât faci acum? Să participi și tu la un Campionat Mondial?” Mi-a zis că participase deja la campionatul național de kempo și mi-a răspuns pe loc că era foarte încântat, că abia așteapta să lucreze cu mine. L-am adus la antrenament la Amatto Zaharia și de-aici a pornit Alex Irimia. Cum îl văd acum pe Alex Irimia? Este un băiat extraordinar, cu un spirit de luptător nemaivăzut, un băiat corect și cu o judecată dreaptă. Am numai cuvinte de laudă la adresa lui. Singurul lucru care mă nemulțumește la el este că mereu pe saltea vrea să încheie lucrurile și uneori parcă riscă inutil. Ca sportiv are o explozie foarte mare.

Dacă va citi un puști povestea aceasta despre marele Cătălin Bodîrlă, care i-ai spune că este secretul unei cariere atât de îndelungate?

Să te respecți pe tine însuți, respectându-i pe ceilalți. Acest lucru îți va crește pofta de sport și de antrenament.  Apoi aș adăuga clișeele acelea cu viața sportivă exemplară: nu bea, nu fuma, nu pierde aiurea nopțile. Contează foarte mult aceste lucruri. Tot ce faci, trebuie să faci cu măsură. Suntem bărbați, e normal să mai bem un pahar de vin, dar să nu sărim limita. Este foarte important să te odihnești, dacă vrei să performezi la cel mai înalt nivel. Cred că eu am avut și un avantaj din punct de vedere genetic. Am fost ferit de accidentări majore și acesta este un lucru foarte mare!

Copiii îți calcă pe urme?

Vlad, băiatul meu în vârstă de 13 ani, este înzestrat cu un fizic mult mai bun decât al meu. A practicat înotul și baschetul și deja la această vârstă este mai înalt decât mine. De asemenea, este și foarte bine legat, dar este foarte mult aplecat spre studiu. Cea mică, are 9 ani și cred că îmi va călca pe urme. Acum este la atletism și în această perioadă face trei antrenamente pe săptămână. Este foarte dedicată și pasionată de ceea ce face.

„Le mulțumesc prietenilor care au fost alături de mine și în special lui Bubu, care m-a suportat cu bune și cu rele. Din clasa întâi am fost colegi de bancă. Alături de el am început boxul.”

Profită de interviul acesta și nominalizează persoanele care au fost alături de tine de-a lungul carierei.

Sunt multe persoane! Voi începe cu soția mea care m-a încurajat tot timpul și care m-a îngrijit atunci când am venit accidentat. Apoi, i-aș mulțumi mamei mele pentru că mi-a transmis gena ei de luptătoare. Gândește-te că a crescut singură patru copii. Tatăl meu a murit când aveam 12 ani. Le mulțumesc prietenilor care au fost alături de mine și în special lui Bubu, care m-a suportat cu bune și cu rele. Din clasa întâi am fost colegi de bancă. Alături de el am început boxul. M-au influențat foarte mult în viață și Ion Stănici și Marius Tiță. Ciprian Sora mi-a fost mereu alături, de la el am împrumutat dârzenia. Mai sunt Eugen Preda și mulți alții. Nu vreau să se supere vreunul dintre ei. Față de toți sunt recunoscător că m-au ajutat să devin cea mai bună versiune a  mea.

 

 

Cătălin Bodîrlă: „Orice aș fi făcut în viață nu cred că aș fi avut atâtea satisfacții și nu aș fi avut atâta popularitate. Am avut șansa să merg peste tot în lume, în afară de America de Sud. În rest am călătorit foarte mult: Tunisia, Japonia, Statele Unite, China, Rusia, Vietnam.”

 

Nume: Cătălin Ion Bodîrlă

Data nașterii: 17 decembrie 1970

Zodia: Săgetător

Familie: căsătorit, are doi copii și trei surori

Înălțime: 1,71

Greutatea: 80 de kg

Categoria la care evoluează: 79 de kilograme

Palmares: multiplu campion național, european și mondial de kempo

Film preferat: Brave Heart

Motto: Mens sana in corpore sano!

Respectă-ți aproapele!

Distincții:

Decorat de președintele Traian Băsescu,  

Maestru Emerit al Sportului

 

Autor: Edward Stănescu

Credite foto: Sabin Malișevschi