Interviu 8 Feb 2016
in Handbal, Analize & interviuri

Interviu cu maestrul "Pilică"

Interviu cu maestrul "Pilică"

Maestrul "Pilică" Popescu zugrăvește astăzi în cuvinte imaginea acelor performanţe unice de la mijlocul veacului trecut.

Când spunem 3 titluri de campion mondial, o Cupă a Campionilor Europeni, 6 campionate, primul antrenor emerit din istoria handbalului românesc, Medalia de Aur a FRH și Antrenor Internațional de Excelență, șansele de a crea confuzie, chiar și în mintea oamenilor din afara fenomenului, sunt minime. Născut la 3 septembrie 1928 în București, Constantin "Pilică" Popescu este sinonim cu era de aur a handbalului românesc, cu perioada în care tricolorul avea supremaţia mondială pe semicerc. Daca ne uimește că cineva poate ajunge antrenor principal al naţionalei la doar 25 de ani, atunci celui care își poartă echipa spre aurul mondial la numai 28 de ani îi vom spune supraom. În 1956, România se încorona campioană a lumii la handbal în 11 și punea bazele unei hegemonii care a ţinut mai bine de două decenii. Maestrul "Pilică" Popescu zugrăvește astăzi în cuvinte imaginea acelor performanţe unice de la mijlocul veacului trecut.

În mod cert prezența noastră în lumea bună a handbalului a fost o surpriză, pentru că nordicii stăpâneau autoritar acest sport, și pe lângă ei mai erau și rușii și cehii,

spune Constantin Popescu în exclusivitate pentru Știința. În 1961, la doar un an după cel de-al doilea titlul mondial, "Pilică" pecetluiește încă o performanţă unică a handbalului românesc, cucerind cu Știința București prima Cupă a Campionilor Europeni din istoria României.

Deși luasem deja două titluri mondiale cu echipa națională, lumea nu prea ne dădea șanse la nivel de club. Însă unul dintre secretele acelei perfomanțe a fost că antrenam și naţionala, și Știința, și aveam un nucleu de bază de 5-6 jucătoare. Antrenamentele de la club erau în acea vreme foarte lejere, mai mult de dezmorțire, dar acest nucleu de jucătoare venea cu ritmul și exigențele de la națională, unde regimul de antrenamente era mult sporit. Mai mult, vorbim și de niște foarte bune prietene și colege de facultate, iar asta le-a dat o omogenitate extraordinară în teren,

explică antrenorul.

Și a mai fost și dăruire. Aurora Sălăgeanu a jucat acele meciuri deși era însărcinată, și a și dat 5-6 goluri,

mărturisește el. Dar orice glorie are și declin, iar profesorul Popescu punctează câteva dintre motivele pentru care România a părăsit panta ascendentă a anilor ’50-70.

Handbalul s-a schimbat radical odată ce a intrat în sală. Trebuie să acceptăm că cele mai mari performanțe ale României au venit afară, pe teren de iarbă, în 11 jucătoare. Pe atunci nu puteai dribla sau face prea multe fente. Diferența față de handbalul în 7 era uriașă. Odată intrat jocul în sală, controlul mingii s-a îmbunătățit foarte mult, a apărut și clisterul, iar tehnicitatea s-a dezvoltat rapid. Numărul de atacuri a crescut și el foarte mult. Nu mai vedeai scoruri de 2-1, așa cum se întâmpla în anii ’50,

subliniază Constantin Popescu. România a avut de pierdut și pentru că nu și-a cultivat mai bine talentele native de care beneficia la vremea respectivă.

Cu timpul, exigențele au devenit din ce în ce mai mari, iar profesionalismul a ajuns la alte cote. Antrenamente au fost duse spre perfecțiune, dar noi nu am ținut pasul cu metodele de pregătire moderne ce apăreau în lumea sportului. Și dacă la început eram model pentru francezi, acum ne chinuim să recuperăm. Mai e mult de muncă până vom putea atinge nivelul din Germania sau din țările nordice, unde handbalul e o adevărată industrie, dar cu răbdare, și dacă centrele de excelență vom susține în continuare copiii și juniorii, iar fiecare generație dă 2-3 vârfuri, am încredere că ne vom mări substanțial aria de selecție și performanțele vor crește, a conchis maestrul "Pilică" Popescu.